Am impins cu o dorinta nebuna de a se incheia chinul si uitam chiar sa respir

Toate povestile nasterilor sunt cat se poate de emotionante pentru ca in momentul acela se scrie un nou inceput. O noua viata iese din alta si ajunge sa depinda de grija ei, trup si suflet. Pentru mine, toate mamicile sunt niste adevarate eroine. Am ales sa spun povestea nasterii fiului meu nu pentru a arata oamenilor ca ma numar printre femeile puternice care au nascut natural, ci pentru a vorbi sincer despre intreaga experienta. Mi-am dorit din tot sufletul sa fiu mama de baiat. Nu stiu de ce si niciodata nu m-am gandit la motive, dar asta am simtit in adancul sufletului. Cineva, acolo sus m-a ascultat si mi-a daruit un baietel.

Trebuie sa spun ca la inceput am refuzat ideea de a naste natural. Nici prin cap nu imi trecea sa indur vestitele dureri despre care vorbeste toata lumea. Nu suport durerile si am decis sa aleg varianta cea mai simpla pentru mine.

Sarcina a decurs bine, fara evenimente importante si am fost programata sa nasc pe data de 1 septembrie 2011. Asteptam cu nerabdare ziua in care aveam sa-mi tin copilul in brate. Numai ca aveam din ce in ce mai des momente in care nu eram sigura in legatura cu operatia de cezariana. Ma temeam ca perioada de refacere dupa operatie va fi cu mult mai dureroasa si ca nu imi va permite sa am grija de bebelus, ma temeam ca micutul meu sa nu fie maltratat in timp ce este scos cu forta din burtica mea si lista poate continua.

A venit data de 30 august, ziua mea de nastere. M-am trezit, mi-am primit rasfatul de sarbatorita din partea sotului meu si am inceput sa raspund mesajelor si telefoanelor de felicitari. Au venit in vizita parintii si fratele meu si aveam toate ingredientele necesare o zi plina de cadouri, alaturi de cei dragi.

Ceea eu nici macar nu banuiam, era ca micutul meu s-a hotarat sa-mi faca cel mai frumos cadou, sa ma onoreze cu prezenta sa. Era in jurul orei 13.00 cand am mers la toaleta si am simtit ca se scurge un lichid cald din mine. Am intrat putin in panica si mi-am chemat sotul.

“Ah, ti s-a rupt apa!”, mi-a spus cat se poate de calm, fara sa constientizeze ce spune. “Aaaa, ti s-a rupt apa!”, a urmat in urmatoarele secunde si de aici a inceput tot balamucul.

Toata lumea s-a agitat, parintii mei incercau sa-mi ridice moralul desi nu era cazut, pentru ca inca nu constientizam ca urma sa nasc. Sotul meu alerga dintr-o parte in alta si incerca sa bage cat mai multe lucruri in masina, desi bagajul pentru spital era facut de mine cu o saptamana in urma.

Am plecat la spitalul unde urma sa nasc, cu tot alaiul. Au inceput in cele din urma contractiile, dar nu erau de nesuportat. Cand am ajuns la destinatie, am primit vestea ca urma sa nasc “astazi”. Acel “astazi” a venit ca o ploaie rece, ca si cum ar fi aprins un bec in capul meu, spunandu-mi, “Hei, Beatrice, ghici ce? Astazi chiar o sa nasti!”. Am refuzat cu vehementa. Trebuia sa nasc abia peste 2 zile, prin cezariana. Apoi, mi-am dat seama ca o parte din mine sarea in sus de bucurie pentru ca urma sa nasc natural, in timp ce cealalta plangea cu lacrimi amare.

Sa descriu ce a urmat in momentele urmatoare? Dureri, dureri si din nou dureri. Plansete, plansete si din nou plansete. Si fericire!

Timp de 4 ore am trecut prin cele mai intense sentimente. De la frica groaznica ca nu o sa stiu ce sa fac cu el, pana la dorinta sa se incheie totul mai repede, chiar pana la sentimentul nebun de a vrea sa-l mai tin inauntru, pentru ca nu sunt pregatita sa am grija de el. Nu a fost nimic minunat in tot acel timp. Nimic care sa ma faca sa-mi amintesc cu zambetul pe buze. Ce a fost cu adevarat divin, a fost intalnirea cu micul Luca.

Am impins cu o dorinta nebuna de a se incheia chinul si uitam chiar sa respir, in timp ce lacrimile imi curgeau necontenit pe obraji. Auzeam indicatiile medicului si al asistentelor ca un ecou, ca intr-un vis. Un vis din care m-a trezit o presiune puternica, urmata de un planset sfios si lenes. Era primul planset, primul semn prin care baiatul meu a anuntat ca a venit printre noi.

O asistenta l-a luat si o vedeam cum se grabeste sa-l stearga si sa-l impatureasca ca pe o sarmaluta si imi venea sa ii zic sa aiba grija, dar nu puteam. Nu mai aveam cuvinte, nu putea sa scot niciun sunet si imi simteam tot corpul ca proaspat eliberat dintr-o menghina.

A urmat intalnirea cu micul rulou uman. Parea un mic batranel incruntat si vinetiu, caruia ii era prea lene sa urle sau sa planga. Am si acum imaginea lui intiparita in minte si pielea lui mai moale si mai fina decat orice altceva am simtit in lume. Nu regret ca am nascut natural, creierul uman are o calitate extraordinara de conservare si reuseste sa uite sau sa acopere amintirile dureroase cu cele frumoase. M-am recuperat foarte repede, si, chiar pot spune, ca imediat cum l-am luat pe Luca in brate am uitat de dureri, de teama de necunoscut. Acela a fost momentul cand m-am relaxat cu adevarat. Acela a fost momentul care a meritat tot efortul. Am primit cel mai frumos cadou de ziua mea si il primesc in continuare in fiecare an, de atunci: imaginea copilului meu.

Cu drag,

Beatrice Popa