Am nascut natural. Putea sa fie altfel, putea sa fie diferit. Dar a fost cel mai bine.

Din jurnalul unei mamici

22.03.2016

Astept in fata scolii fiinta pentru care respir. Cu ghiozdanul fluturand, purtatoare de zambet inocent, vine spre mine mica minune. E greu sa nu devii emotional in fiecare zi de scoala, mai ales cand vezi ca al tau copil s-a adaptat atat de bine si ca nu mai are asa multa nevoie de tine, imi spun si ma incurajez. De fapt, ca mama, cel mai emotionata am fost la fiecare “prima data cand”. Ca puiul meu va avea 18 ani si va conduce prima ei masina, ca puiul meu va iesi prima data la un date, ca puiul meu va face cate si mai cate pentru prima data, mi-am promis sa-i fiu acolo, aproape, emotionata si stanjenitoare, cu pupici aruncati pe obraz de fata cu prietenii ei.

Oh, asta n-o sa-i placa, dar ce, noi mamele suntem facute sa fim asaaaa… easy-peasy? Nu, draga. Noi suntem acolo-cicalitoare, incomode, stanjenitoare, “mami-lasa-ma”- pentru ca noi avem dreptul sa fim asa, pentru ca noi simtim infinit mai adanc trairile si zbaterile pruncilor nostri, pentru ca noi am tinut un mic suflet in burtica 9 luni, pentru ca, pentru ca, pentru ca, pentru ca x infinit.

 – Vino in bratele mamei, puiule!

Povestea mea incepe cu primul test de sarcina cumparat de la farmacia noastra favorita, de la coltul blocului. Parca si farmacista a simtit cata emotie zacea in mine cand i l-am cerut. Mi l-a dat, calda si zambitoare, si mi-a urat succes. Era soare afara si parca tot in jurul meu inflorea. Primavara, deh.

Ei, si cum stateam eu cu Robert, sotul meu, lungiti pe canapea, nestiind ca asta va fi ziua cand ni se va schimba viata! Aveam o mica banuiala ca s-ar putea sa fim blagosloviti cu o minune, dar nici prin cap nu ne trecea noua ce urma sa vina.

Primele luni de sarcina si bucuria impartasita

– Sun-o pe mama!!

– Stai s-o sun mai intai pe mama!

Cam asa au decurs primele luni de sarcina cand, coplesiti amandoi de fericire, imparteam in stanga si-n dreapta din bucuria noastra. Rand pe rand, am tinut speech-uri in fata prietenilor, am anuntat parinti, rude de toate gradele, caini si pisici despre fericirea care crestea in burtica mamei. Si-au urmat liste de cumparaturi, acorduri si dezacorduri, pofte si nepofte, poze pe Facebook cu botoseii in care urmau sa intre niste picioruse in cateva luni, filmulete cu noi doi pentru bebe, burtica masurata, viitor tatic emotionat, viitoare mamica plangacioasa, de parca eram personaje principale intr-o telenovela cu bebelusi. Si ce scenariu avea!

Trimestrul doi de sarcina si acomodarea cu noul stil de viata

Nu as putea spune ca am fost o graviduta prea…gravida. Greturi moderate, crestere in greutate cat sa nu zici ca aratam ca un bat care a inghitit un grepfruit.

Cand vine vorba insa de schimbarile temperamentale, lucrurile au aratat diferit de cum ma asteptam. Stiindu-ma o fire extrem de cerebrala si de rationala, imi promisesem sa nu devin cliseul de gravida care incepe sa planga pentru ca lingura a fost pusa in stanga si nu in dreapta, sau pentru ca a prins mai mult de 3 semafoare intr-o singura zi. Ei as! Cum s-a dus toata ratiunea mea saraca pe fereastra cand m-am trezit suspinand intr-o seara la o comedie!

– Si cum a fost, mami, azi la scoala?- Intrebarea mea preferata din fiecare seara.

Citisem si ma documentasem suficient despre mood swing-urile astea, ma asteptam la conflicte cu sotul meu, la stari de extaz, anxietate, bucurie si epuizare, eventual toate in acelasi timp, sa fie treaba-treaba. Si le-am simtit! Le-am simtit din plin, si am trecut de la teama si frica la bucurie si fericire, apoi inapoi la anxietate si neliniste, toate reluate ciclic. Marele meu ajutor a fost insa Robert, care nicio clipa nu a uitat ca in mine crestea un suflet si ca aveam nevoie de toata intelegerea, afectiunea, si sprijinul din lume…

Asa a continuat sarcina unei viitoare mamici extrem de norocoase.

Bag puiul la somn si o privesc cum adoarme linistita. Cata fericire imi dai tu, copilul meu! In fiecare seara imi promit ca, cu fiecare zi ce trece, sa fac din mine cea mai buna mama din lume. Voi reusi oare? Nu las sa incolteasca prea mult acest gand si-mi raspund simplu: fiecare mama este cea mai buna mama. Pentru puiul ei. Somn usor, fericire! 

Ultimele luni de sarcina si nasterea naturala

Fiecare moment important din evolutia sarcinii mele a coincis cu o revelatie. Indiferent de cat de mult citeam, cat de mult ma documentam, sarcina a fost o experienta atat de intima, definita de individual, incat sunt si acum de parere ca nicio mamica nu simte la fel cu alta.

Fetita mea s-a nascut intr-o duminica de octombrie friguroasa, dupa 6 ore de travaliu. Nu mi-am pus nicio clipa problema unei cezariene, pentru ca, pentru mine, experienta nasterii naturale insemna incununarea cu succes a unei calatorii ce a durat 9 luni. Ghidata de emotii, am simtit ca in momentul in care imi voi tine copilul in brate, voi uita de tot ce a insemnat durere, travaliu, planset, rau, oricat de cliseica suna pentru cinica din mine varianta aceasta.

Si asa a fost. Imi amintesc incordarea asistentelor, simteam emotiile lui Robert, apoi am auzit scancetul care m-a vindecat de dureri.  Am nascut asa cum imi dorisem, fara epiziotomie, natural, iar micuta mea a cantarit 3,200 kg. 3,200 de kilograme de bucurie, dragoste, fericire, iubire si orice alt sinonim al cuvantului implinire.  La nastere, copilul meu a primit scorul Apgar 9, iar eu am primit in dar ceva ce numai cei mai norocosi dintre noi primesc: fericire absoluta.

Imi amintesc vivid fiecare detaliu din ziua in care am nascut. Incepusem sa am crampe, dar mi-am zis ca nu este cazul sa ma impacientez si le-am pus in categoria durerilor normale. Am continuat sa fac ceea ce faceam si pana atunci. Am iesit chiar si la o plimbare in parc.  Am ajuns acasa si am vrut sa ma uit la un serial si atunci mi-am dat seama ca ceva e diferit. Simteam crampele ca vin mai des, si le vizualizam exact ca niste valuri.

Am ajuns la spital unde o asistenta mi-a dat toate indicatiile de care aveam nevoie. Planuisem suficient in sensul asta, dar tot ma gandeam sa nu fi uitat ceva important de pus in gentuta. Noroc cu Robert, care mi-a calmat avantul irational si m-a linistit si m-a luat de mana in momentele acelea. Devenisem, pentru prima data in ultimele 9 luni, tematoare. Cumva insa, am gasit puterea interioara necesara pentru a aborda totul asa cum imi promisesem.

Contractiile erau din ce in ce mai dese, si stiam ca daca ma voi misca, voi avea mai multe sanse sa mi se rupa apa. Si ma plimbam voioasa prin salon, dintr-o parte in alta, doar-doar se va intampla minunea.

Fiecare moment inainte de nastere era presarat de emotii puternice. Cu toate acestea, fiind informata suficient despre procesul nasterii, cu tot ce implica el, cumva, emotiile erau ambalate intr-o pelicula fina de calm si liniste. Greu de explicat acest lucru, dar si acum, in retrospectiva, sunt de parere ca daca nu as fi fost atat de bine informata despre toate beneficiile unei nasteri naturale, as fi fost tentata sa aleg o alta varianta, mai putin benefica, doar pentru ca imi creasem inainte un complex de preconceptii despre nasterea de acest fel. Ma gandeam la durere, la cum o voi suporta si daca voi fi suficient de puternica pentru mine si pentru copilul meu. Si a venit si momentul zero. Mi-am spus atunci, in momentele acelea tensionate, ca eu sunt cea mai puternica. Si asa a fost!

Mi-am relaxat corpul, am impins si am respirat asa cum invatasem. Si am simtit o forta interioara extraordinara, alimentata de nerabdarea de a-mi strange copilul in brate. Usor-usor, am ajuns in momentul in care durerea, asa cum o simteam eu, a fost depasita de emotie. Si toate fricile mele s-au raspandit in aer, constienta fiind ca in curand voi fi coplesita de iubire.

Nu pot explica in cuvinte cat de recunoscatoare sunt pentru cei care mi-au deschis ochii si m-au informat despre nasterea naturala. Ma simt o femeie norocoasa, o femeie care a facut o alegere buna, o femeie implinita. Putea sa fie altfel, putea sa fie diferit. Dar a fost cel mai bine.

Cu drag,

Silvia Georgescu