Când planul nașterii este spulberat: o mamă și curajul de a o lua de la capăt în sala de nașteri

Planul nașterii era clar: o experiență acasă, naturală, fără intervenții medicale, în siguranță, în propriul cămin. Dar ce faci când viața îți răstoarnă toate planurile cu șase săptămâni înainte de termen?

Mama micuței Arabella a crescut într-un mediu în care nașterea era văzută ca un act de forță și normalitate. Mama ei fusese moașă, iar copilăria i-a fost plină de povești despre femei care nășteau fără medicamente, în confortul propriei case, înconjurate de cei dragi.

Când a rămas însărcinată, a știut ce vrea. A refuzat cursurile tradiționale de la maternitate și a participat în schimb la unele dedicate nașterii acasă. Alături de o moașă empatică și bine pregătită, totul părea că indică o naștere lină.

Primul semn că planul nașterii nu va mai fi respectat

La 34 de săptămâni, într-o noapte liniștită, ceva s-a schimbat. „Iubitule, nu mă pot opri din urinat”, i-a spus partenerului ei, neștiind ce se întâmplă. Doar că nu era urină – i se rupsese apa. Și era mult prea devreme.

Moașa i-a recomandat să se odihnească și să meargă la spital dimineața. Au urmat contracții suportabile, un mic-dejun liniștit și o convingere: vor fi trimiși acasă. Dar medicii aveau altă veste – travaliul începuse, iar întoarcerea acasă nu mai era o opțiune.

„Îmi venea să plâng. Nu voiam să fiu în acea cameră sterilă cu mirosuri străine și lumini dure. Mă panicam. Nu așa trebuia să se întâmple.”

În lipsa moașei, cadrele medicale i-au propus steroizi și antibiotice intravenoase. Inițial, a refuzat, căutând informații. „Nu-mi puteau spune că fetița mea e bolnavă. De ce aș lua antibiotice?” Până la urmă, după repetate insistențe, a acceptat, doar pentru a se putea concentra pe travaliu.

Un alt obstacol: monitorizarea fetală. Dispozitivul wireless al spitalului nu funcționa, iar alternativa a fost o monitorizare clasică, fixă. „Voiam să mă mișc, să fiu liberă. Parfumul asistentei îmi ardea nasul. Am cerut să stingă luminile – mi s-a spus că nu e permis.”

Când moașa s-a întors, a făcut exact ce era nevoie: a stins luminile, a renunțat la monitor și a folosit un doppler portabil. Apoi a sugerat dușul cald – spațiul unde mama Arabellei a reușit, în sfârșit, să-și regăsească liniștea.

Nașterea Arabellei, între instinct, sprijin și intervenție

Trei ore mai târziu, era complet dilatată – dar n-a știut. Gazul inhalat i-a estompat reflexul de a împinge. A urmat o oră și 45 de minute de travaliu activ, în care și-a căutat poziția de împins. În final, la sugestia moașei, s-a întins pe spate. La ora 21:00, pe 13 ianuarie, Arabella s-a născut în poziție posterioară.

A fost pusă direct pe pieptul mamei, dar liniștea a fost scurtă: nu plângea. Echipa neonatală a intervenit, i-au frecat spatele și, în cele din urmă, a scos un scâncet slab. Tatăl i-a tăiat cordonul, iar Arabella a fost luată pentru monitorizare.

Sursa foto: PrintScreen maternity.org.nz

Între timp, placenta a refuzat să iasă. A urmat o intervenție de extracție manuală cu anestezie spinală. „Ironia a fost că fetița mea s-a născut fără medicamente, iar eu am ajuns pe masa de operație.”

A fost dusă în sala de recuperare. A doua zi, la ora 11:15, și-a ținut pentru prima oară fiica în brațe. A durat câteva zile până să arate interes pentru sân.

După trei zile, mama i-a picurat puțin lapte în gură, iar fetița a început să-și miște buzele. Există o fotografie cu ea făcâtă câteva zile mai târziu, în care învăța să alăpteze. Arabella a stat în spital 25 de zile.

Moașa a continuat să viziteze mama regulat – la spital și acasă – până la șase săptămâni postpartum. Testele au arătat că o infecție ar fi fost de vină pentu declanșarea prematură a travaliului.

Ce rămâne din planul nașterii?

„Nu am avut parte de planul nașterii pe care mi l-am dorit, dar am reușit să păstrez părți din el. Asta doar datorită moașei mele extraordinare, care mi-a oferit tot sprijinul posibil. Nu o voi uita niciodată.”

Tradus și adaptat după Stephanie’s Story