A avea un copil a fost cea mai transformatoare, dar și cea mai banală experiență din viața mea

Povestea unei mame poate începe cu o dragoste imensă, dar nu întotdeauna cu fericire. Pentru scriitoarea și jurnalista australiană Rebecca Varcoe, maternitatea nu a fost o poveste idealizată, ci o realitate dură, complicată și uneori copleșitoare, care i-a schimbat viața, dar nu i-a șters identitatea.

„A avea un copil a fost cea mai transformatoare, dar și cea mai banală experiență din viața mea”, scrie Varcoe într-un eseu personal care a generat puternice reacții în rândul femeilor care refuză mitologizarea maternității.

Totul a început acum doi ani, când a rămas însărcinată. La doar cinci săptămâni, a primit diagnosticul de hyperemesis gravidarum, o afecțiune severă care provoacă grețuri și vărsături extreme. „A durat toată sarcina și acel an a fost (aproape) cel mai groaznic din viața mea”, mărturisește ea.

După naștere, în timp ce-și revenea fizic și emoțional, Varcoe a descoperit pe rețelele sociale piesa „I Think About It All the Time” a lui Charli XCX, care exprimă ezitarea și teama multor femei în fața maternității. Simultan, artista Chappell Roan spunea: „Niciuna dintre prietenele mele care au copii nu e fericită.” Declarațiile au rezonat dureros cu Rebecca, mai ales după ce s-a întors la serviciu și a fost copleșită de dorul față de copilul ei. „Este cea mai nefericită perioadă de când s-a născut.”

Povestea unei mame, între boală, izolare și iubire extinsă

Varcoe reconstituie un moment-cheie din trecut: începutul anului 2020, când a fost cu cortul la Wye River, la aniversarea unei prietene. Nu-și dorea să meargă, dar a mers „pentru că îmi iubeam prietenii”. Acolo și-a imaginat cum ar fi să devină învățătoare și să organizeze activități în aer liber, inspirată de o profesoară veterană din grup. A fost o perioadă în care, pe fondul lockdown-urilor din Melbourne și al unei stări de sănătate mintală precare, singura alinare erau meditațiile ghidate.

„Îmi imaginam o stâncă mare în mijlocul râului Wye, cu apa curgând în jurul ei. Eu sunt stânca din râu, eu sunt stânca din râu.”

Între timp, viața s-a schimbat radical: au murit apropiați, alți prieteni au devenit părinți, ea s-a căsătorit, alții au divorțat. A început o carieră nouă și a devenit mamă. „Am plâns pentru mine însămi în timpul cezarienei de urgență, dar nu mai mult decât am plâns la înmormântarea unei prietene întrebându-mă cum poate supraviețui partenerul ei acestei pierderi.”

Maternitatea nu a venit cu euforie pură, ci cu o transformare interioară tăcută și profundă. „Nu cred că inima mea a crescut, cât mai degrabă că viziunea mea s-a lărgit”, scrie ea. Iubirea pentru copilul ei este unică, dar în același timp familiară – la fel ca iubirea pentru soțul ei, pentru părinți, pentru cea mai bună prietenă.

Fără clișee, fără idealizări

„Primul an din viața copilului meu nu a fost ușor”, recunoaște Rebecca. „A fost extrem de dificil. Nu e ca și cum n-aș fi vizualizat stânca din râu de 10 ori pe zi.” Totuși, ea respinge ideea că trauma sarcinii este singura explicație pentru cum se simțea. Dimpotrivă, povestea unei mame este adesea o poveste despre reziliență, prietenie, sprijin și redefinirea iubirii.

„Ce noroc am avut să pot experimenta maternitatea având sprijinul familiei și concediu parental plătit. Nu e drept față de cei care nu vor copii să le spui că viața lor nu e completă. Și nu e drept nici să reduci maternitatea la clișee sau să-i exagerezi importanța.”

Autoarea își încheie reflecția într-o notă sinceră și echilibrată: „Cum îmi iubesc copilul e ceva care mă surprinde, pentru că pare că mi-a lărgit capacitatea de a iubi. A deschis o ușă către un nou tip de iubire – nu neapărat mai sfântă sau mai pură decât iubirea pentru cea mai bună prietenă, pentru mama și tata, sau pentru soțul meu. Este diferită, dar e exact aceeași. Sunt diferită, dar sunt exact aceeași.”

Aceasta este povestea unei mame. Este sinceră și reală. Este ceea ce simte Rebecca Varcoe care își deschide sufletul în fața cititorilor.

Tradus și adaptat după Having a child has been the most transformative and the most mundane experience of my life