Jurnale de naștere: „Fobia de naștere era atât de copleșitoare încât nu îmi puteam imagina că aș putea fi mamă”

Fobia de naștere este o realitate rar discutată, dar care poate influența profund decizia unei femei de a deveni mamă.

Povestea de mai jos îi aparține lui Lynn și este mărturia ei despre frica extremă de sarcină și de naștere, despre vinovăție, terapie și drumul dificil către maternitate.

„Nu era că nu îmi doream copii, ci îmi era teamă”

„Obișnuiam să spun că nu vreau copii și că nu sunt genul matern. Dar, pe măsură ce am înaintat în vârstă, mi-am dat seama că nu era vorba de faptul că nu îmi doream copii, ci de faptul că eram îngrozită să îi am. Gândul sau discuțiile despre a avea un copil mă făceau să intru în panică și să plâng. Teama de a fi însărcinată și de a naște era atât de copleșitoare încât nici nu puteam să îmi imaginez că aș putea fi mamă. Pur și simplu nu avea să se întâmple”, a scis Lynn, potrivit huffingtonpost.co.uk.

„Știam însă că soțul meu își dorea copii. Nu voiam ca frica mea să îi refuze această șansă. Mi-am spus că, dacă atât de multe femei trec prin asta și ajung să aibă mai mulți copii, nu poate fi chiar atât de rău. Sunt o persoană determinată și am ales să rămân însărcinată, crezând că lucrurile se vor schimba după ce voi trece de primul obstacol.”

Însă momentul confirmării sarcinii nu a adus liniște, ci o anxietate și mai intensă.

„Când testul de sarcină a ieșit pozitiv, inima mi s-a scufundat. Am plâns necontrolat, iar soțul meu a fost cel care m-a consolat într-un moment care ar fi trebuit să fie fericit pentru noi. Pe parcursul sarcinii, trăiam cu un sentiment constant de groază. Aplicația care număra zilele până la naștere, entuziasmantă pentru majoritatea femeilor, pentru mine era ca un cronometru pe culoarul morții.

Mă trezeam noaptea cu atacuri de panică și dimineața începeam ziua în lacrimi.”

Foto: PrintScreen huffingtonpost.co.uk

Când fobia de naștere a fost recunoscută medical

La începutul sarcinii, frica a primit un diagnostic clar, iar acest lucru a schimbat felul în care Lynn a fost sprijinită.

„La opt săptămâni de sarcină, moașa mea a recunoscut că sufeream de tocofobie, o teamă patologică de sarcină și de naștere. A fost o alinare să știu că este un lucru real și că eram ascultată. Am fost îndrumată către o echipă care oferă sprijin în sănătate mintală perinatală, iar îngrijirea prenatală a avut loc acasă, pentru că mediile medicale îmi provocau anxietate.

Oamenii se așteptau să fiu fericită și entuziasmată, dar nu puteam să mimez asta. Îmi era imposibil să vorbesc despre sarcină fără să plâng. Am trăit mult timp în negare, deși schimbările corpului meu erau imposibil de ignorat.”

Terapia a devenit esențială, iar pregătirea pentru naștere a presupus un efort psihologic constant.

„Au urmat luni de terapie, iar în apropierea nașterii aveam mai multe ședințe pe săptămână. Prin terapie cognitiv-comportamentală, exerciții de vizualizare și tehnici de ancorare, am încercat să îmi confrunt temerile. Exercițiile îmi provocau panică, dar cu cât munceam mai mult, cu atât reușeam să fac față mai bine.

Mi-a fost aprobată o cezariană programată sub anestezie generală, o procedură rară, dar singura variantă în care simțeam că pot aduce copilul pe lume în siguranță, având în vedere fobia de naștere.”

Ziua nașterii și confruntarea finală cu fobia de naștere

Nașterea a venit cu o combinație de control medical și detașare emoțională, singura strategie care a funcționat.

„În ziua stabilită, nu intrasem în travaliu natural. Moașa mea a fost alături de mine în spital timp de opt ore, ajutându-mă să rămân calmă și asigurându-se că planul meu de naștere este respectat.

Ultimul lucru de care îmi amintesc sunt plăcile de pe tavan și un tablou cu o fereastră deschisă. Apoi totul s-a terminat. Am fost inconștientă timp de o oră și încă una în recuperare.

Soțul meu a primit-o pe fiica noastră la o oră după naștere. Eu am întâlnit-o două ore mai târziu. Nu puteam să o țin singură în brațe, iar gândul meu era dacă este bine. Emoțiile au venit abia câteva zile mai târziu, când am ajuns acasă.”

Experiența a fost marcată și de vinovăție, dar și de acceptare.

„Nu mă deranjează că nu îmi amintesc nașterea fiicei mele. Faptul că am știut că voi fi sub anestezie generală m-a ajutat să fac față. Vinovăția a venit din faptul că soțul meu nu a putut fi prezent la naștere și a ratat momentul tăierii cordonului.

Sunt mândră că am reușit. A face față unei fobii este greu, dar recunoașterea ei este esențială. Cu sprijin și cu multă muncă, este posibil.”

Povestea lui Lynn arată cât de puțin vizibilă este fobia de naștere, chiar și în sistemele medicale, și cât de mult poate influența viața unei femei. Mărturia ei aduce în prim-plan o realitate trăită în tăcere de multe persoane și subliniază importanța diagnosticului, a sprijinului specializat și a empatiei.

Tradus și adaptat după Birth Diaries: ‘My Phobia Of Birth Was So All-Encompassing, I Couldn’t Imagine Being A Mother’