Povestea nașterii copilului meu este una fericită și vreau să o împărtășesc cu voi

Povestea nașterii oricărui copil este plină de magie, de emoții, de iubire, putere și curaj. O mămică a decis să povestească despre ziua în care a născut. Este o poveste frumoasă, fericită, pe care această mămică o pune în șiragul emoționant de amintiri prețioase.

Povestea nașterii unui copil

„Sunt atât de fericită că pot scrie despre povestea nașterii copilului meu! Deși a durat mult și a fost o provocare din punct de vedere mental, per total a fost o experiență pozitivă și sunt foarte mândră că o pot împărtăși cu voi. Am învățat să am încredere în corpul meu, în emoțiile mele și în alegerile mele și să îmi iau puterea din ele.”

Așadar, haideți să aflăm continuarea despre povestea nașterii.

Femeia a adus pe lume o fetiță, pe care a numit-o Emilie Olive. S-a născut pe data de 21 decembrie, 2020, la ora 7:48 PM. Fetița cântărea la naștere puțin peste 3 kilograme. Travaliul a durat 46 de ore.

„Sarcina mea a fost în general una fără riscuri și am fost sub supraveghere medicală ca urmare a indicelui de masă corporală mic (sunt foarte mică). În săptămâna 20 de sarcină am avut probleme cu ceea ce medicii au considerat că este naștere prematură, am avut glicozurie, ceea ce i-a făcut pe medici să creadă că am diabet gestațional și mi-au monitorizat pentru un timp glicemia. O dată la două săptămâni am mers la ecografie și mi s-a spus că voi avea un copil mare. Timp de mai multe săptămâni am avut contracții Braxton Hicks înainte de naștere, iar acestea au devenit mai puternice în săptămânile 39-40. În săptămâna 39 am fost sfătuită să accept nașterea indusă având în vedere motivele enumerate mai sus. Am refuzat în repetate rânduri, deoarece am avut încredere că bebelușul meu era sănătos, iar corpul meu era capabil să ducă nașterea la bun sfârșit.

Într-un final, travaliul s-a declanșat, iar eu m-am bucurat că totul s-a produs spontan, fără a fi nevoie ca nașterea să fie indusă.

Pentru a-mi crește nivelul de oxitocină, am decis să merg la un pub cu partenerul meu pentru a lua masa de prânz. Am stat fericiți în fața focului care ardea și am mâncat un sandviș. Ne-a dat putere gândul că în curând o să ne cunoaștem fiica și ne-am bucurat de ultima noastră întâlnire în calitate de cuplu.

Când ne-am întors acasă, am făcut o baie caldă, cu spumă, pe când contracțiile deveneau mai intense. Simțeam nevoie să mușc ceva, așa că am folosit o jucărie pentru copii, pentru când le ies dinții, iar lucrul acesta m-a ajutat mult. După baie am fost puțin anxioasă, pe măsură ce lucrurile avansau, iar la un moment dat am sunat ca să anunț că vom ajunge la triaj, probabil destul de repede. Îmi doream să stau acasă cât mai mult, dar fiind pentru prima dată în travaliu, mi-am făcut griji că lucrurile s-ar fi putut întâmpla foarte repede, așa că am făcut bagajul și am mers la triaj. 

Când am ajuns la spital, am început să am contracții intense, așa că am primit medicamente. Am acceptat să fiu examinată deoarece am fost curioasă să aflu informații despre progres, dar am fost dezamăgită să aflu că eram dilatată doar 1 cm. Brusc, am simțit că mi s-a rupt apa și mi s-a oferit posibilitatea de a alege ca lucrurile să fie grăbite cu ajutorul medicamentelor și al intervenției medicale, dar mă întrebam dacă astfel de intervenții sunt cu adevărat necesare, și, deși eram anxioasă în legătură cu travaliul, am decis să mă întorc acasă și să las lucrurile să decurgă în mod natural. Medicul a spus că am luat o decizie curajoasă.

M-am folosit de ceea ce învățasem de la cursul prenatal și am creat acasă un mediu calm și relaxant cu lumânări cu LED și muzică și m-am așezat în pat. În timpul nopții m-am folosit de respirație pentru a gestiona travaliul, am băut multă apă și mi-am mișcat șoldurile.

Mi-am imaginat că mergeam pe munte și, de fiecare dată când simțeam o contracție, îmi imaginam că înfigeam un steag în pământ în vârful muntelui. Asta se întâmpla la fiecare 2-3 minute, iar contracțiile durau peste un minut. La ora 4:30, într-o dimineață de luni, am simțit nevoia să mă întorc la spital pentru a primi medicamente care să mă ajute în cazul durerii.

• 

Când am ajuns la spital, am fost examinată din nou, dar eram dilatată tot 1 cm. Mi s-a oferit opțiunea de a mă întoarce acasă sau de a rămâne la spital, așa că am ales-o pe a doua, în speranța că voi primi medicamente care să mă ajute cu durerea. Am fost internată singură și am fost destul de tristă deoarece am fost nevoită să îmi iau la revedere de la partenerul meu. Știam însă că va putea reveni să mă viziteze în timpul programului de vizite. Lucrurile au continuat să evolueze până la ora 11, când am aflat, după o altă examinare, că eram dilatată 3 cm. Atunci mi s-au oferit Entonox. Chiar dacă acestea nu mi-au oprit durerea, m-au făcut să mă simt mai bine. O oră mai târziu a venit și partenerul meu, iar o moașă s-a oferit să mă ducă într-o sală care se eliberase. Eram în al nouălea cer, deoarece mă pregătisem pentru o așteptare lungă, iar gazul și aerul îmi dădeau o stare de bine.

A fost cea mai grea și în același timp cea mai bună decizie

Când am ajuns în camera mea, deja primisem medicamente și cântam fericită melodiile din playlistul făcut special pentru naștere în timp ce stăteam pe mingea pentru travaliu. Moașa s-a oferit să îmi rupă apa, al doilea lot, lucru pe care l-am acceptat, în timp ce respiram gazul și aerul pe care le primeam. Începusem să simt că trăiesc totul la o intensitate de trei ori mai mare, iar asta m-a făcut să mă simt anxioasă, să mă gândesc la ceea ce se întâmpla în corpul meu, ajungând într-un loc întunecat și înspăimântător. Începeam să pierd controlul în mod conștient și să mă simt dezamăgită pe măsură ce visul meu de a naște în apă devenea tot mai îndepărtat. Următoarele ore au fost foarte solicitante din punct de vedere mental. După atât de multe ore de contracții am început să mă tem că nu voi avea energia să împing, iar la o dilatație de 6-7 cm am decis să accept epidurala ca să mă pot odihni și relaxa. A fost cea mai grea și în același timp cea mai bună decizie pe care am luat-o. Acele mă sperie, dar nu a fost chiar atât de rău pe cât mi-am imaginat, iar moașele m-au ajutat să mă relaxez. Am primit și ajutor hormonal.

Helen a venit să mă viziteze și mi-a oferit câteva cuvinte de încurajare, de care aveam nevoie. M-a învățat cum să respir mai bine și treptat mi-am redobândit controlul. Până la ora 4 după-amiază, epidurala și ajutorul hormonal au început să își facă efectul, iar eu am putut să mă relaxez. Am primit și antibiotic intravenos, la 18 ore după ce mi s-a rupt apa, iar la ora 7 seara, moașa m-a anunțat că eram dilatată la maximum și că puteam începe să împing.

Cu ajutor din partea moașei, am reușit să expulzez bebelușul în 50 de minute, cu 10 minute înainte ca tura ei să se încheie, lucru care a fost singura motivație de care am avut nevoie, deoarece voiam ca ea să-mi cunoască bebelușul.

Am atins capul bebelușului când m-am odihnit după ce am împins și am putut să îmi aduc fiica la piept. A fost un sentiment incredibil.

Am acceptat injecția pentru al treilea stadiu în timp ce îmi țineam fiica la piept, piele pe piele, timp de jumătate de oră înainte de i-o da partenerului meu pentru contactul piele pe piele. Eu nu mă simțeam bine.
 Injecția m-a ajutat și am început să mă simt mai bine, apoi am alăptat-o pe fiica noastră și mă îndrăgosteam de ea din ce în ce mai mult, astfel încât abia mi-am dat seama că eram cusută pentru rupturi de gradul doi. Moașa era vorbăreață și drăguță.

Dorința mea este ca povestea aceasta să inspire și alte viitoare mame să aibă încredere în propriul corp, în propriile sentimente și în propriile decizii. Poți avea o experiență pozitivă chiar și când lucrurile nu se desfășoară conform planului.”

Tradus și adaptat după A happy birth story!

Sursa:

• https://www.becomingfamilies.co.uk/post/a-happy-birth-story