Teama de naștere m-a făcut să aleg cezariana, dar viața mi-a oferit o surpriză uriașă

„Teama de naștere m-a paralizat ani la rând. Ca femeie cu tulburare de anxietate generalizată, eram obișnuită cu frica, dar nimic nu se compara cu panica pe care o simțeam la gândul de a aduce un copil pe lume. Filmările cu nașteri mă făceau să închid ochii, iar poveștile altor femei mă umpleau de neliniște. Așa că mi-am făcut un plan: cezariană programată, indiferent de cost”, scrie Rachel Heston-Davis pe whattoexpect.com.

Teama de naștere și planul de control absolut

„Am pus deoparte bani dintr-un proiect freelance ca să-mi asigur intervenția. Nu voiam surprize. Nu voiam travaliu. Voiam să evit tot ce mi se părea dureros, haotic sau incontrolabil. Cât timp știam că voi avea o cezariană, am reușit să mă bucur de sarcină. Fără această ancoră, cred că fiecare zi ar fi fost un test de rezistență psihică.

Dar, cu cinci zile înainte de operație, asistenta medicală a terminat un control cu o replică neliniștitoare: „Bebelușul ăsta nu mai așteaptă cinci zile.” Eram deja dilatată 3 centimetri, iar colul începea să se subțieze.

Când m-a întrebat dacă aș lua în considerare o naștere vaginală dacă lucrurile decurg ușor, am zâmbit forțat. „Ar trebui să fie foarte, foarte ușor”, am răspuns, fără să cred că așa ceva este posibil. Credeam, ca mulți, că prima naștere este lungă, dureroasă și traumatizantă. Ce a urmat m-a contrazis complet.

De la contracții ușoare la travaliu în toată regula

Pe la 3:30 dimineața, am simțit pentru prima dată o crampă uterină — ușoară, de parcă începea menstruația. Contracțiile au devenit regulate și mai intense. Deși nu păreau groaznice, am decis să mergem la spital. Pe drum, durerile s-au accentuat, dar eu eram calmă: în curând aveam să intru în sala de operație, totul urma să decurgă conform planului. Sau cel puțin așa credeam.

După ce am fost pusă pe pat pentru o consultație, asistenta s-a uitat uimită la colega ei: „E la șapte centimetri, cu colul aproape șters.” Era incredibil. Eram deja într-un travaliu avansat fără să fi trăit panica pe care o asociasem cu nașterea. „Ești un caz de manual,” mi-a spus o asistentă. „Ești sigură că nu vrei să încerci nașterea vaginală?”

Am refuzat să decid până nu aveam epidurala. Odată ce a fost administrată, durerea a dispărut aproape instantaneu. Doctorul mi-a confirmat: totul decurgea atât de bine încât îmi recomanda nașterea naturală. Dar alegerea era a mea. Tocmai faptul că mi-a oferit controlul m-a făcut să spun: „Cred că pot naște vaginal.”

Teama de naștere dispare când ești ascultată

Pentru cineva care credea că va fi copleșită de durere și frică, faptul că am ajuns atât de departe fără atacuri de panică a fost un șoc. Medicii și asistentele nu doar că m-au ghidat cu calm, dar m-au respectat. Dacă nu mi-ar fi fost permisă o cezariană planificată, aș fi trăit nouă luni de anxietate inutilă. Dacă, în travaliu, personalul medical mi-ar fi impus ceva, probabil aș fi mers înainte cu operația doar din teamă și frustrare.

Două ore mai târziu, când a fost nevoie de un aspirator pentru a-mi ajuta băiețelul să iasă, eu eram acolo, prezentă, încrezătoare. „Rachel, uită-te!”, am auzit pe cineva spunând. L-am văzut — mic, umed, frumos. Și era al meu. Fără teamă, fără regret.

Teama de naștere mi-a umbrit începutul sarcinii, dar nașterea fiului meu mi-a dovedit că frica nu are mereu ultimul cuvânt. Am învățat că alegerea informată și sprijinul personalului medical pot transforma o experiență înspăimântătoare într-una eliberatoare. Iar acum susțin toate mamele — indiferent de cum aleg să nască — pentru că fiecare naștere este validă, atâta timp cât este una în care femeia se simte ascultată și în siguranță.”

Tradus și adaptat după I Was Terrified of Giving Birth — Until I Actually Went Into Labor