Din minune în traumă – cum ne transformă nașterea în maternitățile de stat din România
20 Ianuarie 2026
Nașterea ar trebui să fie începutul unei povești magice. Însă nașterea în maternitățile de stat din România, pentru prea multe femei, este o ruptură, o traumă, un coșmar mult prea real.
Am citit investigația Snoop.ro despre „nașteri furate” cu nodul acela în gât pe care îl recunoști imediat: nu este doar revoltă, este recunoaștere. Este acel „și eu am fost acolo”. M-au tăiat. M-au insultat. M-au grăbit. M-au certat. M-au ignorat. M-au făcut să simt că trebuie să tac și să fiu recunoscătoare că am ieșit vie.
După publicarea investigației, rețelele sociale s-au umplut de mărturii despre nașterea în maternitățile de stat din România. Zeci, sute de femei care spun același lucru, cu alte cuvinte: am fost dezumanizate exact în momentul în care eram cel mai vulnerabile. Nașteri naturale cu epiziotomii făcute fără consimțământ. Cezariene pe bandă rulantă, urmate de glume, remarci sexualizate, brutalitate fizică. Copii luați fără explicații. Femei mutate, trase, expuse, cusute „pe viu”. Mame care plâng ani mai târziu, cu depresii nediagnosticate și traume pe care nimeni nu le-a numit oficial.
Am citit comentarii de la femei care au născut acum 3 ani. Altele, acum 10. Altele, acum 20. Nimic esențial nu s-a schimbat. Trauma se transmite generațional, prin tăcere și normalizare: „așa este nașterea”, „trebuie să suporți”, „important este că copilul este bine”.
Nu. Important este și ce rămâne din mamă.
Știu asta pentru că am trăit-o. Am născut la stat. Am fost umilită. Am plecat acasă cu copilul în brațe și cu mine însămi fracturată pe dinăuntru. Mi-a luat luni să înțeleg că ceea ce simțeam nu era slăbiciune, ci stres post-traumatic. Că nu eram nerecunoscătoare, ci rănită.
Mai jos aveți mărturia mea, nașterea fiicei mele de acum 15 ani. O traumă pentru care azi fac terapie și încerc să vinde niște răni adânci care au devenit cicatrici hidoase ce nu credeam că mă vor bântui atâta timp.
Am născut la stat, am fost umilită și am rămas cu traume. Vreau ca asta să se schimbe!
În comentariile femeilor apare constant aceeași idee: dacă ai bani, ești tratată mai uman. Dacă nu, sau dacă pur și simplu nu vrei să dai banii munciți pe ceva ce ți se cuvine, atunci trebuie să „te descurci”. Statul român pare să fi transformat nașterea într-o probă de rezistență, nu într-un act medical și uman. Un sistem care cere natalitate, dar produce frică. Care vorbește despre familie, dar distruge mamele chiar la început.
Nu toate cadrele medicale sunt abuzive. Există excepții. Dar un sistem nu se judecă după excepții, ci după ce permite să se repete la nesfârșit.
Acest text nu este despre răzbunare. Este despre adevăr. Despre a spune, clar și răspicat: nașterea în România poate fi o traumă colectivă, iar tăcerea nu mai este o opțiune. Dacă nu vorbim acum, peste alți 20 de ani, fiicele noastre vor scrie aceleași lucruri.
Mărturii ale mamelor despre nașterea în maternitățile de stat din România – o traumă care se repetă de decenii
Anii 1980–1990
”Am născut acum 43 de ani o singură dată și nu am mai dorit să repet experiența. Am născut la termen, după un travaliu prelungit, cu epuizare totală. Fetița era bine, însă mi-au făcut epiziotomie și m-am rupt. Moașa a spus că placenta a ieșit întreagă, dar, după externare, m-am întors la spital cu prolaps, cusături desfăcute, anemie severă (hematocrit 15), iar fetița nu reușea să sugă. Am fost reinternată într-o secție unde nu exista asistent pentru nou-născut, iar eu nu mă puteam ocupa de ea. Îmi aduceau o dată pe zi câteva scutece de bumbac — nu existau atunci pampers — și mă lăsau să mă descurc singură. După două zile am făcut o infecție cu febră mare și am fost chiuretată. Ulterior, am primit transfuzii cu patru flacoane de sânge, însă la al treilea am intrat în șoc. Am fost resuscitată, iar după două săptămâni mi s-a făcut o operație plastică a vaginului. Urmarea a fost o cicatrice cheloidă dureroasă, care mi-a afectat viața intimă. M-am simțit o mamă și o soție de nimic. Aveam lapte, dar fetița nu reușea să sugă. Am făcut mastită și am primit antibiotice. Nu mi-a arătat nimeni cum să pun copilul la sân. Îmi amintesc că, în spital, eram toaletate zilnic de o asistentă care ne turna, cu o cană, un lichid pe bază de clor direct pe cicatrici. Ustura ca și cum ar fi turnat acid. Mirosul soluției era cel al clorului folosit la toalete. A fost cea mai oribilă experiență din viața mea. M-a aruncat într-o depresie adâncă. Iar când citesc despre bucuria de a aduce copii pe lume, mă gândesc că eu sunt defectă.”
„După externare m-am întors cu prolaps, anemie severă și infecție. Nu m-a învățat nimeni să îmi îngrijesc copilul. Am intrat într-o depresie profundă.”
Anii 2000
”Eu am trei nașteri naturale. La prima a fost mai rău decât spune doamna. Nici acum nu mă pot să mă gândesc fără să se ridice pielea pe mine și au trecut aproape 26 ani. Toată viața o să mă urmărească toate cele trei nașteri. La toate am avut parte de umilință.”
”Și mie mi-au facut epiziotomie, fără să mai întrebe, în urma căreia m-am rupt până în col. După care m-a cusut doctorița PE VIU, în timp ce mă boscorodea că nu stau nemișcată. Copilul mi l-au luat direct și mi l-au adus după ce, în salon fiind deja, am sunat butonul de urgență și l-am cerut. Avea deja urme de lapte praf la gură. Asta se întâmpla acum 20 de ani. Mă gândeam că s-au mai schimbat nițte lucruri de atunci.”
2010–2019
„M-au apăsat pe burtă cu pătura de pe mine, care era trasă de asistentă și de medic de fiecare parte. M-au apăsat cu mâinile. Au urlat tot timpul. Până la urmă, la 06:50 au reușit să scoată copilul, despre care am aflat ulterior că i-au rupt clavicula”. Încă nu pot vorbi despre naștere fără să plâng.”
„M-au cărat dintr-un salon în altul la câteva ore după cezariană, țipând la mine să nu mai plâng.”
”Am trecut prin asta acum 11 ani. La mine a fost mai grav. Am facut depresie posnatală în spital și nu am primit ajutor decât acasă. Slava lui Dumnezeu pentru tot ce am primit ! Câte femei au trecut prin asta? Mii…”
”În sfârșit, cineva vorbește despre asta, despre experiența nașterii, felul în care îți vorbesc la nașterea naturală, cezariană pe bandă rulantă, de care , culmea, toată lumea are nevoie și te fac să te simți si vinovată sau proastă că nu accepți fără a fi nevoie… Am crezut că, după 14 ani, lucrurile s-au mai schimbat.”
2020–2022
„Totul a fost îngrozitor, au vorbit oribil cu mine, m-au jignit, îmi spuneau întruna că nu sunt în stare de nimica, una dintre ele era urcată pe mine și mă împingea cu cotul pe burtă de nu mai aveam aer, alta avea mâna în mine până la cot și o mișca întruna (o durere extraordinară). M-au tăiat, m-am rupt, m-au cusut fără anestezie timp de o oră, am simțit cum intră acul, cum iese, cum trage ața, tot. După ce am născut, a ridicat copila, și-a dat ochii peste cap și a spus «o vezi?». Și au luat-o și au plecat cu ea. Și au mai spus «na, că ai născut și tu, noroc cu noi, că tu nu ești în stare de nimica». Am fost la psiholog și am avut nevoie de mult sprijin din partea celor dragi! Am 25 de ani, cu o mare traumă în spate (…) Îmi doresc mult un al doilea bebeluș, dar teama de a mai naște este mult mai mare decât dorința! De câte ori aud experiențe frumoase, încep să plâng și, fără sa mă pot abține, mă gândesc «eu de ce nu?»”, scrie o femeie care a născut în 2021 în Sibiu.”
„Mi-au rupt membranele fără consimțământ. Copilul a ajuns la terapie intensivă.”
„M-au lăsat fără apă, fără explicații, fără informații despre copil.”
”Acum 4 ani la un spital din Județul Bacau am fost tratată exact la fel …sa nu mai spun ca anestezistul m-a dat dracului exact în timp ce îmi facea epidurala în coloană pt că l-am rugat sa aștepte 10 secunde ca aveam contractiile fix atunci…am fost cărata dupa 2 ore de la cezariana dintr-un salon în altul cu o pătură si țipau asistentele la mine sa nu mai plâng că ele is cele care ar trebui sa plângă că mă cară.”
”Coatele apăsate pe burtă, epiziotomia la care am simțit fiecare împunsătură, urmată de săptămâni întregi pentru ca vânătaia să se resoarbă, oxitocina artificială care nu îți lasă timp nici să respiri între contracții. Nu am fost jignită, dar nici respectată. Am crezut că a trecut, dar citind articolul vostru, am plâns.”
2023–2025
”Cineva din familie a născut primul copil la privat, unde totul a decurs bine. Personalul a fost atent și respectuos. Da, a fost nevoie de plată, însă experiența a fost una umană și corectă. Al doilea copil a fost născut la stat. La cezariană, doctorița a tăiat fața copilului. Copilul nu i-a fost arătat imediat, așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, iar doctorița și-a primit și „atenția”, pentru că, dacă nu dai, după naștere nu le mai pasă. Nu a avut niciun pic de moral, știind ce a făcut, să mai ia și bani. Din fericire, copilul este sănătos astăzi, însă a rămas cu o cicatrice pe față — tăietura a fost foarte adâncă, în obraz. Cicatricea a rămas însă și în sufletul mamei, pentru că a urmat o depresie greu de uitat. S-a încercat rezolvarea situației cu un avocat, însă, în România, medicii sunt foarte bine protejați, iar astfel de cazuri ajung rar să aibă consecințe reale.
„Mi-au spus: «ce e, te-ai c***t ca o vacă?»”
„M-au cusut fără anestezie. Am simțit fiecare înțepătură.”
„Din cauza experienței, nu mai vreau copii.”
”Nu mereu, eu am fost un caz fericit înseamnă, naștere naturală la Filantropia, fără medic curant acolo, oameni excepționali, blânzi, am avut epiziotomie (am preferat asta decât să se rupă tot), naspa a fost baba de la internări pe care credeam ca o să o bat, infirmierele care fără bacșiș nu mi-au adus bagajul decât după 5 ore de așteptat și lipsa ajutorului cu alăptarea din partea personalului. Propun o campanie pentru introducerea consultanților în lactație în spitalele de stat si pentru ajutarea mamelor în acest proces anevoios.”
Nașterea în maternitățile de stat din România Vs la privat Vs în alte țări
„Am născut într-un spital public din Canada/UK. Am fost tratată cu empatie, explicată fiecare procedură, ținută de mână. Nu am dat bani nimănui. Diferența nu a fost tehnologia. A fost umanitatea. De la cei ce făceau curat și ne aduceau pături și perne că să poată și soțul meu dormi decent pe canapeaua (veche și cam prăpădită) extensibilă din salon, până la personalul care venea să mă ducă la ecografii, la asistentele de zi și de noapte care îmi țineau sticlele de kefir la ele în frigider (nu aveam în cameră), la personalul de la terapie intensivă neonatală care mă ajutau cu atâta blândețe și mă încurajau să alăptez și să nu izbucnesc în plâns când veneau cei de la laborator să-i recolteze sânge copilului, la doctorii care mă încurajau mereu și îmi repetau planul de “bătaie” cu răbdare, la asistenta care m-a ținut de mână și mi-a mângâiat fruntea încercând să mă calmeze când m-am trezit cu dureri horror după ce a trecut efectul anesteziei, la anestezistul care făcea glume să mă înveselească și să mă relaxeze înainte de cezariană (după multe ore de durere și stress).. am rămas profund recunoscătoare tuturor.”
”Deși am dat un pumn de bani la Arcadia în urmă cu 3 ani, i-a meritat cu vârf și îndesat…. Și îmi mulțumesc mie ca am avut această intuiție de a merge acolo și mulțumesc lui Dumnezeu ca ne-a apărat de necazul de a ajunge la Maternitate. Pentru ca din ce vad din NOU, este un mare NECAZ sa ajungi aici … sa fii tratată nu ca un om ci mai rău ca un animal.”
”Soția a născut de două ori, în Scoția și în România. Pe rând, acum. Acasă, la privat, am plătit o grămadă de bani. I-au greșit de două ori rahianestezia înainte de operație, iar după intervenție a stat două zile la ATI, cu probleme de sângerare. Ni se spunea constant că „totul este în regulă”, deși, în realitate, nu era. Copilul a fost dus după naștere în incubator și, cred, conectat la oxigen prin abdomen, fără să ni se explice nimic. Din nou, ni se spunea că totul este în regulă. A fost externată după cinci zile.
Scoția, UK. Înainte de operație, discuție cu moașa, explicarea tuturor procedurilor, întâlnire cu anestezistul, apoi o nouă discuție clară despre ce urmează, pas cu pas, și întâlnire cu medicul. În ziua operației, anestezistul și moașa au venit pe rând, s-au asigurat constant că totul este în regulă. O operație la care tatăl poate asista. În România, am fost dus la geamul ușii să văd de acolo. Aici, toți vorbeau frumos cu ea, o linișteau. O asistentă era acolo doar pentru asta: să îi țină mâna.
Știți cât a contat asta pentru soția mea? A spus că așa ar putea naște la nesfârșit. După două zile, eram deja acasă.
Repet: empatia. Cum a fost tratată aici și cum a fost tratată acasă? Știu că este greu, știu că, după o perioadă, suferința și durerea pacientului pot dezumaniza. Dar este chiar atât de greu să mai zâmbim și să fim oameni? Nu își au locul miștourile, bancurile proaste, misoginismul. Și știți de ce aici nu se întâmplă? Pentru că ești raportat. Da, există critică la locul de muncă, dar este una constructivă și reală.”
”De asta am fugit să nasc în Anglia! Aveam 3 săptămâni de sarcină când am luat avionul dus! Și bine am făcut. Nu înțeleg de ce mai rămâne careva la noi, când pot pleca cu buletinul suindu-se în avion… eu nu am fost așa eroină să risc să rămân în România ca să mor prostește.”
„Nașterea în sine a fost foarte frumoasă, am născut cu multe moașe (era schimb de tură și au rămas toate la mine) și a fost foarte empowering și frumos să nasc cu atâtea femei lângă mine, care mă încurajau, mă țineau strâns de mână.”, spune o femeie care a născut în 2022 la un spital de stat din București.
Apel public despre nașterea în maternitățile de stat din România
Acest text nu este un atac la adresa tuturor medicilor. Este un apel către un sistem care știe și permite.
Când aceeași traumă se repetă timp de 40 de ani, nu mai vorbim despre „cazuri izolate”. Vorbim despre un model de abuz normalizat, transmis din generație în generație de femei care au fost învățate să tacă și să fie recunoscătoare că au supraviețuit.
Cerem lucruri simple:
- respect,
- consimțământ informat,
- comunicare,
- empatie,
- și mecanisme reale de sancționare a abuzului.
Nașterea nu trebuie să fie o probă de rezistență.
Nu trebuie să fie o traumă.
Și nu trebuie să coste demnitatea unei femei.
Dacă vrem natalitate, trebuie să începem prin a nu distruge mamele.
Citește și:
- Despre trauma nașterii, de vorba cu psihologul
- Scrisoare deschisă pentru toate mamele care au avut parte de o naștere traumatizantă
- Naștere traumatizantă la Giulești: nu am fost operată la timp și lichidul amniotic s-a transformat în puroi
- Prof. Dr. Nicolae Suciu: Uneori, ca manager, mă simt jenat că trebuie să îmi cer scuze că nu ne-am ridicat la nivelul așteptărilor gravidelor. Trebuie să învățăm din ceea ce nu am făcut
- O mama isi da medicul in judecata pentru ca i-a facut epiziotomie la nastere fara acordul ei
Surse
- Investigația Snoop.ro – „Nașteri furate. M-au tăiat. M-am rupt. M-au cusut fără anestezie”
https://snoop.ro/nasteri-furate-m-au-taiat-m-am-rupt-m-au-cusut-fara-anestezie - Mărturie personală – „Am născut la stat, am fost umilită și am rămas cu traume”, NasteNatural.ro
https://www.nastenatural.ro/nascut-la-stat-fost-umilita-si-ramas-cu-traume-vreau-ca-asta-sa-se-schimbe/ - Comentarii și mărturii publice ale mamelor din social media, apărute ca reacție la investigația Snoop.ro (ianuarie 2026)
