Scrisoare deschisă pentru toate mamele care au avut parte de o naștere traumatizantă

Naștere traumatizantă nu este ceea ce mamele își doresc, bineînțeles. Însă, din varii motive, se poate întâmpla ca venirea pe lume a copilului să nu fie așa cum mama și-a imaginat-o, așa cum a planificat-o. Dar totul e bine când se termină cu bine, așa-i?

Povestea de mai jos este despre o naștere traumatizantă, iar mama care a trecut prin experiența acesta a decis să scrie o scrisoare deschisă pentru toate mamele care au trecut printr-o poveste similară.

ATENȚIE! Acest articol vorbește despre trauma nașterii și poate avea un puternic impact emoțional.

„Pentru mama care tocmai a trecut print-o naștere traumatizantă

Îmi pare atât de rău!
Știu că este posibil să te doară, să fii speriată sau tristă.
Știu că este posibil să te simți puțin abandonată și confuză.
Știu că ai putea chiar să te simți neglijată și vinovată, în special atunci când oamenii încearcă să îți spună cuvinte care au rolul de a-ți oferi sprijin.
Știu că trupul tău se simte frânt.
Știu, pentru că și eu am fost acolo.
Ziua în care mi-am născut primul copil a fost, bineînțeles, incredibilă în atât de multe moduri.
A fost minunat să cunosc această persoană mică, pe care am visat-o și pe care am simțit-o mișcându-se în interiorul pântecului meu timp de nouă luni.

A fost minunat să îmi văd soțul plângând de bucurie când bebelușul nostru a venit pe lume.
A fost minunat să văd cum striga „E băiat!”. Am vrut ca sexul copilului să fie o surpriză.
A fost minunat să îmi țin băiețelul micuț la piept pentru prima dată. Iar apoi mi-a fost luat pentru a fi dus la Terapie Intensivă în vederea efectuării unor analize.
Printre efectele medicamentelor și în mijlocul agitației, am fost, bineînțeles, în al nouălea cer.

Dar toată acea experiență a fost, de asemenea, și foarte traumatizantă.

Îmi aduc aminte că strigam după o epidurală oră după oră, în miez de noapte.

Îmi aduc aminte că strigam după o epidurală oră după oră, în miez de noapte.
Îmi aduc aminte că o asistentă mi-a spus: „Îmi pare rău, nu te dilați”.
Banda Cervidil pentru inducerea travaliului provoca niște contracții extreme, dar nimeni nu știa acel lucru atunci.
Îmi aduc aminte că urlam de durere.
Îmi aduc aminte că obstetricianul care era de gardă mi-a spus că bebelușul era în pericol și avea nevoie de ajutor, trebuia scos prin aspirare sau cu un forceps. Dar nu am putut face o alegere.
Îmi amintesc că medicul mi-a spus că este posibil să fie necesară o epiziotomie. Îmi aduc aminte că am încercat să îmi amintesc ce înseamnă asta și că eram îngrozită la gândul că aș fi putut fi tăiată. Nu era un lucru inclus în broșura nașterii.
Îmi aduc aminte că mă uitam în jos la forcepsul încleștat în jurul capului bebelușului meu.
Îmi aduc aminte că bebelușul meu nu a plâns imediat.
Îmi aduc aminte că am întrebat dacă era în regulă și că în sala de nașteri erau aproximativ opt oameni.
Îmi aduc aminte că cineva mi-a spus că pierdusem mult sânge.
Îmi aduc aminte că eram după aceea singură într-un mic salon de spital, suspinând, fără bebeluș și fără soț. Niciodată nu mă mai simțisem atât de singură.
Îmi amintesc că o serie de moașe și asistente au intrat și au ieșit din salon. Un amestec încețoșat de fețe blânde și accente diferite.
Îmi aduc aminte că voiam să mă ridic și am simțit cateterul între picioare, doar că nu știam ce este și de ce era acolo.
Îmi aduc aminte că am apăsat un buton pentru a primi ajutor, iar soțul meu a venit să mă vadă după ce fusese la bebelușul nostru.
Îmi aduc aminte că mi-a spus că a trebuit să vadă cum medicii au încercat să găsească o venă în brațul mic al bebelușului, pentru că avea nevoie de antibiotic.
Am simțit multă anxietate. M-am simțit frântă.
Apoi, îmi aduc aminte că asistenta mi-a adus în sfârșit bebelușul.
Avea o canulă în brațul mic și roz și era dificil să îl țin într-o poziție confortabilă. Și vânătăi și răni la nivelul capului, provocate de forceps.
Îmi aduc aminte că moașa mi-a arătat cum să îl alăptez.
M-am simțit ciudat. Într-un final, am reușit să îl fac să prindă sfârcul, dar Dumnezeule, cât a durut!
Îmi amintesc cea de-a treia dimineață, când nu se putea opri din plâns și voia să fie hrănit.
De ce nu se oprea din plâns bebelușul meu?

„Oh, nu știai despre frenezia alăptării?”, m-a întrebat moașa care era de gardă.
Nu, nu știam.
Fusesem la toate cursurile prenatale. Citisem toate cărțile.
Dar nu eram pregătită. Mă simțeam deconectată de la corpul meu.
Și, cu siguranță, nu eram singura care simțea asta.

Se estimează că una din trei femei trece printr-o naștere traumatizantă.
Și experții susțin că problema devine din ce în ce mai gravă și duce la o epidemie de depresie postnatală.
Și, totuși, experiența mea nu se compară cu cea a altor mame, multe dintre ele fiind intervievate de mine, mame ai căror copii minunați s-au născut dormind. Sau care au fost diagnosticați cu afecțiuni rare și devastatoare la câteva momente după naștere.
Micul meu băiețel era sănătos. Și îl iubesc enorm.
Dar este în regulă să vorbesc despre asta.
Este în regulă să simt toate lucrurile acestea.

Te rog să știi că înțeleg cum te simți.

Nașterea traumatizantă prin care am trecut a avut loc cu șase ani în urmă și încă are un puternic impact asupra mea. A jucat un rol în apariția depresiei postnatale și a anxietății. Planșeul meu pelvin încă nu s-a recuperat.

M-a speriat atât de mult încât am ales ca al doilea copil să se nască prin cezariană, fiindcă am fost îngrozită că aș putea trece din nou printr-o experiență similară.

Te rog să te asiguri că vorbești despre asta și că primești ajutorul de care ai nevoie.
Te rog să mergi la medic și să ceri ajutor pentru sănătatea mentală.
Te rog să mergi la un psihoterapeut. Nu aștepta.
Te rog să fii blândă cu tine însăți.„

Acesta este mesajul pe care o mama, Heidi Krause, care a trecut printr-o naștere traumatizantă a ales să îl scrie pentru toate femeile aflate în aceeași situație. Este tulburător și are un puternic impact emoțional asupra celor care citesc scrisoarea, însă vorbește despre un adevăr, oricât de trist și de dureros este el. Iar adevărul este că unele nașteri nu decurg așa cum ar trebui, așa cum mamele își doresc, cum visează sau cum plănuiesc. Și în astfel de momente au nevoie de sprijin, de înțelegere, au nevoie să știe că este firesc să simtă ceea ce simt, că este în regulă să vorbească despre lucrurile simțite, despre sentimentele acelea, despre cât de greu le-a fost și le este. Au nevoie să fie bune și blânde cu ele.

Tradus și adaptat după https://honey.nine.com.au/parenting/birth-stories-how-to-cope-with-traumatic-birth-open-letter/719e7c25-0eab-445d-8af2-f3eef4290d13.