21 August 2019
Recuperarea dupa cezariana nu este atat de usoara pe cat si-ar dori mamele. Dimpotriva, poti sa te confrunti cu situatii la care nici nu te gandesti. Iata marturia sincera a unei mamici care a nascut in acest mod.
Contrar parerii impartasite de majoritatea, aflati de la mine ca nasterea prin cezarina nu este nicidecum „varianta simpla”. Stiu ca asa ganditi, pentru ca unii dintre voi mi-ati spus-o in fata, si inainte, dar si dupa ce fiul meu a venit pe lume. O cezariana este departe de a fi usoara, iar recuperarea dupa ea mi-a parut una dintre cele mai dureroase experiente din viata mea, atat fizic, cat si emotional.
Pentru inceput, trebuie sa stiti ca nu am nascut prin cezariana pentru ca asa mi-am dorit. Nu am ales sa imi aduc pe lume copilul printr-o interventie chirurgicala majora doar pentru a trai senzatii tari. A fost vorba doar despre o necesitate medicala. Mamele care nasc astfel trebuie sa nu uite. Pentru ca atunci cand durerea te copleseste – da, va exista durere – nu trebuie sa uiti ca esti o razboinica.
In timpul interventiei in sine nu am simtit nimic, datorita anesteziei epidurale. Am fost treaza si coerenta, capabila sa ma implic cat mai mult in procesul nasterii. Mi-am tinut imediat in brate fiul si am fost capabila sa il alaptez, in vreme ce medicul imi aseza la loc organele in abdomen. Cam la 30 de minute distanta, am inceput sa simt o stare de greata. Cineva mi-a spus ca este de la anestezie. Avusesem in trecut o reactie similara, asa ca nu mi s-a parut ceva deosebit. Insa starea s-a agravat in camera de terapie intensiva.
Cand o asistenta imi facea un masaj, am vomitat. Stomacul meu era deja gol pentru ca nu mancasem nimic inainte de interventia chirurgicala, asa ca a eliminat ce avea: bila. Am simtit cum ma arde pe gat si am gemut de durere. Apoi am inceput sa devin somnolenta, ma chinuiam sa imi tin ochii deschisi. Fiul meu era cantarit si imbaiat, asa ca mi-am dorit sa fiu prezenta. Intre examinarile si testele sale post-natale, mi-a fost adus pentru a-l alapta, insa ma simteam extrem de slabita si nu l-am putut tine in brate. O asistenta il asezase pe piept, iar a doua imi tinea o punga aproape de gura ca sa pot vomita. A aparut si a treia, care mi-a pus o masca de oxigen.
In cele din urma si eu si fiul meu am fost suficienti de stabili pentru a fi mutati de la terapie intensiva. Am tremurat si mi-a fost rau in urmatoarele cateva ore in vreme ce sotul meu sau asistenta medicala imi aduceau baiatul sa il alaptez. In acea seara, cand familia s-a adunat pentru a cunoaste cel mai nou membru al familiei, eu ma simteam extrem de slabita si ametita in coltul camerei, pe un pat de spital. Avusesem o usoara reactie adversa la al doilea din cele patru medicamente antiemetice pe care le-am luat pentru a-mi tine sub control starea de greata.
Pe la miezul noptii varsaturile s-au oprit si m-am simtit minunat. Am refuzat orice analgezic pentru ca nu simteam nicio durere. Cand asistentele medicale mi-au spus sa ma dau jos din pat si sa stau in picioare am reusit sa merg pana la baie si prin camera. “Bucura-te cat mai poti” mi-a zis una din ele. “Epidurala ta inca persista, dar urmeaza sa o elimini din corp”. Avea dreptate. Cateva ore mai tarziu, m-am trezit in agonie. Ma simteam ca si cum abdomenul meu fusese taiat in doua, pentru ca abdomenul meu chiar fusese taiat in doua. In plus, era si o senzatie ca si cum cineva turnase sos fierbinte in rana. La cea mai mica miscare aveam senzatia ca incizia urma sa se deschida. Si chiar am rugat asistenta sa verifice.
In decurs de trei zile de la nastere, am fost externata cu o centura abdominala pentru a-mi sustine muschii sectionati recent. Incizia semana cu o scena dintr-un film de groaza. Acum mi se pare ceva ireal pentru ca este abia observabila. Am dezvoltat de asemenea o infectie sistemica care mi-a facut iritat si inflamat inciviza, apoi si restul corpului.
Nu mi-a fost usor sa merg pana acasa. Orice miscare transmitea durere in intregul corp, asa ca m-am asezat pe canapea si mi-am rugat sotul si parintii sa imi aduca fiul si sa ma hraneasca. Reuseam sa ma tarasc incet pana la baie sau pana in pat, incercand sa ma misc cat mai putin posibil. De asemenea, aveam pe mine un tampon de marime industriala, care imi colecta resturile de sange din uter (lohiile), contribuind la dorinta mea de a nu ma deplasa prea mult.
Imi amintesc ca mi-am intrebat o prietena care trecuse printr-o nastere cezariana cand va incepe sa dispara durerea. Pentru ca parea efectiv fara sfarsit. Privind in urma, desi eram sigura ca incepe sa se amelioreze, mi se parea in continuare extrem de puternica cu 10 zile mai tarziu. Mi-a promis ca va fi mai bine – m-a intrebat daca nu-mi amintesc cand am mers impreuna in parc cu bebelusul cand avea doar cateva saptamani. Mi-am amintit si am simtit o raza de speranta.
Cam asa stau lucrurile in general – cand te afli pentru prima data intr-o anumita situatie, nu ai nicio experienta pe care sa te bazezi. Pare o chestiune fara sfarsit deoarece nu ai ajuns niciodata la final…deocamdata. I-am spus mamei la un moment dat ca recuperarea va deveni mai usoara deoarece asa este in firea lucrurilor. Insa cand m-am aflat la inceputul ei, nu parea deloc astfel.
Acest lucru mi s-a parut cel mai dificil cu privire la recuperare: ca nu era vorba despre recuperarea mea. Totul gravita in jurul acestei mici fiinte umane, abia venita pe lume. Desigur, am primit atentie din partea medicilor, dar mi s-a parut ca a fost totul doar un gand. Dupa ce am avut operatia de amigdale, am fost externata, iar acasa am dormit si m-am odihnit. De data aceasta durerea fizica era mult mai puternica, primeam medicatie din plin si totusi trebuia sa am grija de o fiinta extrem de delicata si cu multe nevoi.
Intr-un final lucrurile au ajuns sa fie mai usoare. Am inceput sa merg mai bine si nu a mai trebuit sa ma tin de mijloc la fiecare miscare. Incizia s-a vindecat si suturile au cazut. Puteam purta haine care sa imi acopere cicatricea. Pot spune ca am revenit la normal dupa cateva saptamani, dar pentru orice proaspata mama normalul nu are nicio legatura cu viata de dinainte de nastere. Am avut parte de un nou tip de normal, dar nu mai simteam durere.
Adaptare dupa povestea mamicii Becky Vieira, o proaspata mamica care traieste in San Francisco alaturi de sotul si fiul sau, pentru www.babycenter.com
Gestionarea modulelor cookie pe site-ul Naste Natural Informatii Suplimentare
The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.