Cum este, de fapt, depresia postpartum: marturii de mamici

Multe proaspete mamici experimenteaza depresia postpartum. Poate cunoasteti deja din ce motive apare, cum se manifesta sau alte informatii de natura medicala. Aici veti afla insa cum este aceasta depresie resimtita in mod concret de catre mai multe mame care detaliaza ce au simtit si gandit in acele clipe.

Marturii despre depresia postpartum

In calitate de proaspata mamica, oboseala constituie o reactie perfect normala a organismului. Zilele se succed cu rapidatate datorita rutinei pe care o prespune ingrijirea unui nou-nascut; uneori trebuie chiar sa va amintiti sa mancati. Insa pentru unele mamici intre un schimbat de scutec si masa bebelusului, intervin tot felul de ganduri care va fac sa va puneti propria persoana si abilitatile de mama la indoiala. Depresia postpartum va poate epuiza. Iata cum este ea resimtita de mai multe mamici; ele impartasesc in detaliu propriile experiente de viata: marturii cu privire la ce au simtit si cum le-au fost afectate relatiile. Prin urmare, daca experimentati aceleasi sentimente, trebuie sa stiti ca nu sunteti singure.

„Este dificil pentru mine sa indic cel mai greu aspect din depresia postpartum. Mi-am petrecut cea mai pare parte din primele 7 luni de viata ale fiului meu suferind de anxietate extrema, fiind predispusa unor izbucniri nervoase si ostilitate fata de persoanele dragi. De asemenea, m-am retras complet din viata sociala deoarece era pur si simplu prea greu. Toate acele lucruri (cu exceptia anexietatii) nu faceau parte din felul meu de a fi. Am fost un strain in propriul corp, fata de familie si prieteni. Este de asemenea dificil pentru mine sa rememorez o mare parte din pragurile in dezvoltare si activitatile pe care le realiza fiul meu in acea perioada”.

„Sotul meu s-a luptat cu diagnosticul de depresie postpartum deoarece nu intelegea conceptul de depresie. A crezut ca pur si simplu o sa scap de ea. Odata ce am inceput tratamentul, si-a dat seama ca am revenit la normal. A putut recunoaste toate simptomele la cel de-al doilea copil!”
„Era ca si cum stateam pe fundul unei fantani si priveam in sus la oamenii care se comportau normal, aveau vieti linistite, iar eu nu puteam urca. Ca si cum ar fi existat un perete invizibil.”

„ Cea mai grea parte a fost sa castig lupta cu infertilitatea pe care am purtat-o timp de 8 ani, iar cand trebuia sa fiu fericita ca am un copil, am realizat ca nu sunt. M-am simtit groaznic si toata lumea din jur imi spunea ca sigur sunt fericita, iar eu ma tot gandeam cat de rau ma simt, ca si cum as fi facut o greseala sa depun atata efort si sa fac atatea cheltuieli pentru a avea un copil. Ceva parea gresit. M-am simtit ca si cum depresia postpartum mi-a luat bucuria din primele luni dupa nastere. Nu parea corect.”
„Ma simteam secatuita, epuizata si extrem de rau, de-abia puteam manca”.
„Era ca si cum o ceata a coborat peste mine si nu mai disparea”.
„Durerea emotionala apare pe plan fizic, asemenea unei senzatii de a fi pustiita de vant.”
„Nu am avut niciodata un sentiment coplesitor de mamica. Ma asiguram ca cea mica este hranita, ii este bine si este alinata, dar ceva nu parea in regula.”

„Cel mai greu a fost sa plang incontinuu. Fiul meu avea colici, a fost cumplit. Ma simteam atat de singura si izolata.”
“Parea innebunitor, frustrant, ca si cum nu as fi fost buna ca mama, iar uneori ma simteam amortita din cauza tristetii”.
“In exterior incercam sa rezist, dar era ca si cum eram babysitter pentru propriul copil. Nu as fi permis sa i se intample nimic rau, dar imi doream sa vina parintii sai sa il ia acasa. Si ma gandeam ca poate din acest motiv am fost infertila, ca imi lipsea ce trebuie ca mama.”
“Uram sa fiu mama. Era tot ce imi doream, dar nu ma simteam facuta pentru asta si nu imi doream copilul. O iubeam, dar nu imi placea. Aveam aceste ganduri, desi nu mi le doream, nu imi apartineau. As fi dat orice doar sa imi doresc copilul si noua mea viata.”
„Cea mai dificila parte a fost sa incerc sa functionez constient. Ma aflam intr-o ceata, pe pilot automat si eram coplesita de vinovatie pentru ca nu ma simteam ca si cum as fi fost o mama prezenta fata de fiicele mele.”
„Imi doream sa imi strang toate lucrurile si sa ma mut in alt oras.”

„Impactul depresiei postpartum asupra casniciei mele a fost aproape catastrofal. Eram aproape de divort din cauza sa. Am inceput terapia de cuplu si  sa iau medicamente pentru anxietate care sa ma ajute in acest proces. Dar raul fusese deja facut. Sotului meu i-a fost greu sa mearga inainte si mie mi-a fost greu sa ma iert. Nu mai traiam in prezent si din acest motiv am ratat o mare parte din primele luni de viata ale fiului meu.”

„Cel mai dificil a fost sa ma simt vinovata si rusinata pentru suferinta dupa ce purtasem o lupta impotriva infertilitatii. Simteam ca nu puteam recunoaste, ca am o problema fata de mine deoarece mi-am dorit dintotdeauna sa am un bebelus. Am simtit ca nu puteam vorbi despre acest lucru deoarece nimeni nu ar fi inteles sau as fi fost judecata gresit.”

„Am refuzat sa cred ca am depresie postpartum si totul a rabufnit vara trecuta. Sotul meu a pus piciorul in prag si m-a convins sa urmez un tratament, iar dupa primele cateva luni am inteles cum este sa imi iubesc fiica din toata inima.”
„Imi respingeam copilul. Ma gandeam ca am luat o decizie teribila. Imi doream sa ma intorc la vechea viata. Imi amintesc ca ma gandeam odata daca imi puteam convinge sotul sa dau copilul spre adoptie”.
„Vina era cea mai importanta parte. Ma simteam vinovata ca nu m-am simtit imediat legata de copil, pentru acele rare crampeie din ceea ce presupunea dragostea atotcuprinzatoare. Ma simteam vinovata ca faceam lucruri pentru mine sau ca mi le doream. Ma simteam vinovata ca ma simt vinovata.”
“Imi amintesc sentimente de inutilitate, rusine si teama. Ma simteam defecta si deformata si din cauza ca nu puteam alapta, ca nu imi puteam hrani copilul. Nu ma puteam convinge sa fiu fericita. Cum ma putea iubi cineva?”
“Aveam o nevoie intensa de a pretinde ca totul este bine si chiar era, deoarece era prea jenant sa admit altceva.”
“Nu cred ca stia cineva ca sufar. Am trecut prin prea multe ca sa il am pe fiul meu, asa ca m-am simtit stupida si egoista ca sa recunosc cat de oribil m-am simtit cand s-a nascut.”

„Totul era groaznic. Bucuria mea disparuse. Imi doream sa fiu eu insami si sa nu mai ies afara sau sa nu mai fac nimic cu nimeni. Sotul meu nu a inteles.”
“La 6 zile dupa ce am nascut, m-am trezut cu o senzatie oribila de gol in stomac, ca si cum ceva groaznic urma sa se intample. Apoi acele sentimente au evoluat in senzatii de neajutorare, singuratate, chiar si cand aveam oameni in jur simteam ca si cum imi doream sa ma tarasc afara din propria mea piele.”
„Din fericire, sotul meu este incredibil si a observat ca ma chinuiam, asa ca a avut grija de copil in primele saptamani de viata in timp ce eu incercam sa am grija de mine. Acest lucru chiar ne-a intarit relatia deoarece am vazut ce tata minunat este si cat de iubitor poate fi (stiam deja aceste lucruri, dar experienta cu depresia postpartum le-a reiterat). Am invatat cum sa fim o echipa in acea perioada, sa ne sprijinim si sa ne iubim, lucru la fel de important precum iubirea si ingrijirea unui nou-nascut.”
“In cea mai mare parte a timpului faceam tot ce trebuia. Dar lipsea bucuria. Uneori chiar si cea mai neagra negativitate nu era acolo – era doar nimic.”
“Imi amintesc ca eram la o cina cu alti parinti si toti radeau. Am auzit cel mai fals raset din gura mea. Desi mi se parea ca ma destram, simteam nevoia de a pretinde ca totul este in regula din cauza ca era prea jenant sa recunosc altceva.”
„Pentru mine cel mai dificil a fost sa nu stiu ca sufeream de o afectiune reala. Am crezut ca depresia postpartum era o depresie ingrozitoare care te determina sa te gandesti la a te rani pe tine insuti sau pe copil. Nu m-am simtit niciodata asa. Dar am suferit de o anxietate puternica. Unerori lucruri simple, precum un dus, care ma fortau sa stau departe de bebelusul meu ajungeau sa ma paralizeze. Faptul ca nu aveam habar de ce mi se intampla, niciun fel de educatie si pe nimeni care sa imi explice m-au facut sa cred ca acest lucru era normal. Si nu era.”
„Cea mai dureroasa parte din experienta mea de mama a fost ca nu mi-am iubit pe deplin fiica. M-am detasat emotional de ea deoarece am crezut ca in orice clipa imi putea fi luata de langa mine. Primele 5 luni din viata fiicei mele le-am dormit in fotoliul din camera de zi, cu ea langa mine, intr-un balansoar ca sa pot fi treaza in fiecare ora sa ii verific respiratia.”
„Sa aduci acasa un nou-nascut este un lucru suficient de stresant pentru o casnicie. Pentru cei care sufera de depresie postpartum casniciile si relatiile pot deveni si mai tensionate.”
„De-abia dupa cea de-a doua sedinta de terapie mi-am deschis sufletul in fata sotului meu in legatura cu ceea ce simteam. In cea mai mare parte, abia incepeam sa ma inteleg pe mine insami. A fost usurat sa afle intr-un final de ce ma purtam intr-un anumit fel si m-a sustinut pe perioada recuperarii. Intr-un fel acest lucru ne-a ajutat sa incepem sa ne comunicam gandurile si sentimentele. Relatia pe care am avut-o cu mama mea a suferit cel mai mult deoarece m-am purtat cel mai urat fata de ea. Din fericire, ne-am regasit in decursul ultimului an.”

Surse:

www.seleni.org; www.psychologytoday.com; http://mom.me